Proiect de construcție a Așezământului Bisericesc cu hramul „Înălțarea Sfintei Cruci” în orașul Munchen
Burse pentru copii săraci din Moldova
Sf. Liturghie – 16 Noiembrie 2014
Deschideți inimile voastre!
Arhim. Sofronie Saharov – Deschideți inimile voastre! Sursa: http://ortodox.md/articole/cultura/vitamine-duhovnicesti/arhim-sofronie-saharov-deschideti-inimile-voastre/ La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experienţa dureroasă a unei vieţi mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viaţa. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viaţa cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea. Deschideţi inimile voastre pentru ca Sfântul Duh să scrie în ele chipul lui Hristos. Atunci, puţin câte puţin, veţi deveni în stare să purtaţi în voi bucuria şi durerea profundă, moartea şi învierea. Priviţi tabloul măreţ pe care Dumnezeu ni-l dezvăluie în cartea cosmosului, în creaţia omului după chipul şi asemănarea Sa. Ceea ce căutăm nu este limitat la săraca noastră viaţă cotidiană: ceea ce căutăm este să fim cu Dumnezeu şi să avem în noi viaţa în toată amploarea ei, cosmică şi divină. Noi avem de unit, în viziunea noastră duhovnicească, fiinţa cosmică cu Fiinţa divină, creatul cu necreatul. Deschideţi inimile voastre pentru ca Sfântul Duh să scrie în ele chipul lui Hristos. Atunci, puţin câte puţin, veţi deveni în stare să purtaţi în voi bucuria şi durerea profundă, moartea şi învierea. Priviţi tabloul măreţ pe care Dumnezeu ni-l dezvăluie în cartea cosmosului, în creaţia omului după chipul şi asemănarea Sa. Ceea ce căutăm nu este limitat la săraca noastră viaţă cotidiană: ceea ce căutăm este să fim cu Dumnezeu şi să avem în noi viaţa în toată amploarea ei, cosmică şi divină. Noi avem de unit, în viziunea noastră duhovnicească, fiinţa cosmică cu Fiinţa divină, creatul cu necreatul. Domnul ne iubeşte, şi de aceea putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu, vrăjmaşul mână sufletul aşa cum vântul goneşte frunza uscată sau fumul. Prin pocăinţă se naşte în noi un anume har: o durere pentru tot ce am făcut în toată viaţa noastră de zi cu zi. Pocăinţa trebuie să fie singura noastră cale către Dumnezeu. Pocăinţei îi este caracteristic să ne renască şi să ne facă asemenea lui Hristos Însuşi. Însă la măsura Lui noi nu ajungem. Şi astfel pocăinţa pe pământ nu are sfârşit. Cum să treci o zi fără păcat, deci cu sfinţenie? Iată problema noastră cotidiană! Cum să transformăm toată fiinţa noastră, gândurile, sentimentele, chiar şi reacţiile fizice, pentru a nu mai păcătui în această viaţă, faţă de Tatăl ceresc, de Hristos, de Sfântul Duh, faţă de persoana fratelui nostru şi faţă de orice lucru? Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim! Am repetat adesea această rugăciune a Bisericii. Viaţa fără de păcat pe pământ ne deschide porţile cerurilor. Nu bogăţia intelectuală e aceea care mântuieşte persoana. Numai viaţa fără de păcat ne pregăteşte pentru viaţa cu Dumnezeu în veacul ce va să vină. Harul Sfântului Duh ne învaţă realităţile veşnice, în măsura în care noi trăim după aceste porunci: Iubeşte-L pe Dumnezeu, Creatorul tău, din toată inima ta şi iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Păziţi totdeauna aceste porunci! Rămâneţi în rugăciune, rămâneţi în lucrare, petreceţi o zi fără păcat! Restul îl va adăuga Dumnezeu Însuşi. Scopul pe care-l dăm vieţii ne pătrunde în toate activităţile. Dacă, de exemplu, căutăm mai întâi să câştigăm bani, tot ceea ce facem decurge din aceasta. Munca, poziţia socială, n-ar trebui să aibă nicio importanţă în relaţiile dintre persoane. Cel care-L iubeşte mai mult pe Dumnezeu, cel care se roagă mai mult, cel care se străduieşte mai mult să păzească poruncile lui Dumnezeu, acela va fi mai aproape de Domnul. Aceasta este important. Totul, în viaţa noastră, are un sens spiritual. Să căutăm, deci, mai întâi, felul în care putem munci păstrând inima noastră, duhul nostru, mintea noastră în Dumnezeu. În viaţă nimic nu este banal, mic, nesemnificativ. Progresul nostru duhovnicesc depinde, în primul rând, de atitudinea noastră. În starea noastră de cădere, suntem incapabili să judecăm corect pe fratele nostru. Nu fiţi atât de siguri că fratele vostru se înşală. Nu-l judecaţi! Dificultatea de a colabora cu altul provine totdeauna dintr-o lipsă de rugăciune şi de iubire. Dacă nu căpătăm sensul slujirii celuilalt, viaţa noastră va fi inutilă. Dacă dorim să regenerăm natura noastră, să devenim după asemănarea lui Dumnezeu, dorinţa de a-l sluji pe celălalt trebuie să domine viaţa noastră. Slujirea celuilalt are o forţă de mântuire infinit mai mare decât orice teorie teologică. Noi trebuie să murim nouă înşine pentru ca ceilalţi să trăiască. Hristos a spus: Nu vă temeţi că vă veţi pierde sufletul în această slujire! Cel care slujeşte altuia, își salvează sufletul pentru viaţa veşnică. Rogu-vă, iubiţii mei fraţi şi surori, întipăriţi-vă şi amintiţi-vă până în sfârşitul vieţii voastre: sarcina noastră este în toată vremea a ne smeri. Pentru aceasta Domnul a spus: Cel ce se smereşte pre sine înălţa-se-va. Dar a ridica, singur Dumnezeu poate să facă. Altfel se va întâmpla contrar închipuirilor noastre: atunci când vom crede că zburăm către Dumnezeu, în realitate rămânem pe loc… Iar dacă nu vom trăi în închipuire, atunci Domnul Însuşi va veni la noi. Dacă la bătrâneţea mea îmi îngădui să vorbesc astfel, nu este pentru că eu însumi am atins desăvârşirea, ci pentru că înţeleg că alt drum pentru mântuirea omenirii nu există, în afară de cel al Evangheliei, nici alt Mântuitor al ei afară de Hristos. L-am rugat pe Dumnezeu şi mi-a dat darul de a înţelege duhovniceşte Dumnezeiasca Liturghie în toate limbile. Ciudat lucru! Săvârşeşti Sfânta Liturghie şi la sfârşit nu înţelegi în ce limbă ai săvârşit-o. Trăieşti tot duhul şi toată atmosfera Dumnezeieştii Liturghii. Arhim. Sofronie Saharov , 1896–1993
Sf. Maslu și ședința de constituire a Protoieriei Bavariei
Sf. Maslu și ședința de constituire a Protoieriei Bavariei Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Serafim Joantă și în urma convocării de către PC Protoiereu Alexandru Nan, vineri, 24 octombrie 2014, a avut loc în biserica «Sf. Willibrord» din München, ședința de constituire a Protoieriei (Protopopiatului) Bavariei. Ședința a fost precedată de săvârșirea tainei Sf. Maslu, la care au slujit majoritatea preoților din Bavaria, în prezența unui mare număr de credincioși. PC Părinte Simion Felecan, parohul comunității «Buna Vestire» din München, a rostit la sfârșitul slujbei un cuvânt de învățătură. Părintele Alexandru Nan le-a mulțumit apoi preoților prezenți, prezentându-i pe fiecare dintre ei membrilor comunității «Nașterea Domnului». La sfârșitul slujbei, preoții invitați s-au întânit în sala Döllinger a bisericii mai sus amintite, într-o primă ședință de constituire a Protopopiatului (Protoieriei) Bavariei. Fiind vorba de o primă ședință, preoții au discutat problemele pastorale cu care se confruntă, făcând propuneri concrete pentru temele care vor trebui dezbătute la următoarele întâlniri. Între acestea se numără: uniformizarea metodelor de pastorație, delimitarea teritorială a parohiilor pe baza realităților concrete din teren, viitorul învățământului religios ortodox în școlile bavareze, omogenizarea statutelor de organizare ale parohiilor, întrajutorarea preoților, inițierea unei tradiții de împreună-slujire a tuturor preoților din Protoierie, mai ales a Sf. Maslu. Dorind o intensificare a activității pastoral-misionare în Arhiepiscopia Germaniei, Austriei și Luxemburg-ului, în cadrul Adunării eparhiale din 2-3 mai 2014, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim Joantă, secondat de Preasfințitul Părinte Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei, a hotărât înființarea a 6 protoierii pentru Germania, pe teritoriul Austriei parohiile existente funcționând în cadrul unui Vicariat. În cadrul aceleași ședințe, ÎPS Serafim a numit și protoiereii (protopopii) celor șase protoierii înființate. În funcția de protoiereu pentru Bavaria, ÎPS Serafim l-a numit pe pr. drd. Alexandru Nan, parohul comunității «Nașterea Domnului» din München, cea mai veche parohie ortodoxă română din landul bavarez (existând din 1976). Sursa: http://www.mitropolia-ro.de/index.php/arhiva-stirilor/468-sf-maslu-si-sedinta-de-constituire-a-protoieriei-bavariei
O temă inactuală: fericirea
Andrei Pleşu Sursa: http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/o-tema-inactuala-fericirea Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate în spaţiul anonim al vieţii private, sau al culturii de nişă. Despre dramă se vorbeşte mai curînd în cheie telenovelistică, despre suferinţă – în cheie clinic profilactică, despre idealuri şi reuşită – în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de „manuale“ care ne învaţă (în doi, trei, sau zece paşi) cum să obţinem bunăstarea lăuntrică şi succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea „tehnicilor“ zen, yoga, sufi, reiki etc., dar, în realitate, atenţia noastră, reflexivitatea noastră au alte priorităţi. Dincolo de o generală nevoie de „reţetar“, viaţa noastră interioară e pustie, amuţită de urgenţe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorităţi sufocante, oferite, pînă la indigestie, de scena publică. Pe scurt: nu e zi să nu fiu întrebat cu cine votez, ce cred despre X sau Y, cum apreciez cutare sau cutare situaţie, dar nimeni nu mă întreabă dacă sînt fericit. „Bine“, mi se va răspunde, „dar ar fi o indiscreţie“. Nu vorbeşti despre lucruri de genul ăsta la colţ de stradă, cu primul venit. Păi, tocmai asta spun: am ajuns să evacuăm din spaţiul nostru de comunicare tot ce priveşte tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferinţele, iubirile, spaimele noastre o întreţin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne ruşinăm să „consumăm“, la lumina zilei, secrete de alcov „dezvăluite“ de tabloide, sau de „picante“ emisiuni de divertisment, dar sîntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile şi neliniştile noastre. E adevărat că există şi reversul medaliei. Tema fericirii poate fi torpilată nu doar prin marginalizare, ci şi prin inflaţie. Scoasă monden la suprafaţă, îşi pierde adîncimile, proclamată şi căutată obsesiv – devine loc comun, vorbă goală, slogan facil. Întrebarea de la care ar trebui, poate, să pornim, nu e „cum să fim fericiţi?“, sau, şi mai rău, „ce e fericirea?“, ci „cît de legitimă este ideea că e musai să fim fericiţi?“. O bună lectură de demaraj ar fi, în acest caz, micul text al lui Leszek Kolakowski intitulat „Este Dumnezeu fericit?“. „Nu e!“ – sună răspunsul filozofului şi, în fond, al bunului-simţ. Cum să fie? Vede bine, mai bine ca oricine, cum arată creaţia Sa, vede bine cîte rele bîntuie prin lume, cîtă durere, cîtă nedreptate, cîtă dezordine. Cum poate fi Dumnezeu fericit, ştiind că sumedenie de suflete ard veşnic în focul iadului? (Între noi fie vorba, cum pot fi fericiţi cei ajunşi în rai, ştiind că atîţia semeni ai lor se zvîrcolesc în smoală?). Una peste alta, nefericirea este un atribut constitutiv al Instanţei Supreme, cîtă vreme lumea creată e „căzută“. Şi atunci, de unde pretenţia creaturii, a omului (păcătos) de a fi fericit? Adică de a se instala într-o stare de care nici Atotputernicul lui Făcător nu dispune. Nu cumva pentru a fi „fericit“ – în limitele existenţei pămînteşti – trebuie să asumi normalitatea nefericirii, patosul insatisfacţiei cotidiene, orizontul îndepărtat şi cerul mohorît al lumescului? („Fericiţi cei ce plîng…“) Cu alte cuvinte, nu e mai înţelept şi mai igienic să observi că fericirea e altfel decît credem îndeobşte, altundeva decît în spaţiul „exigenţelor“ curente ale „proiectelor“ noastre de viaţă? Nu întîmplător, latinescul beatus („fericit“) a dat, în româneşte, „biet“. Fericirea omenească nu poate fi decît o biată fericire, omul nu poate fi decît un biet om. Pînă şi nefericirea lui nu e decît o biată nefericire. Dacă mă întrebaţi, aşadar, despre fericire, nu vă pot spune decît că sînt temeinic nefericit, mereu şi parcă din ce în ce mai nefericit. Creştineşte, omeneşte nefericit. Fac mereu, ca apostolul, răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc. Fac rău celor pe care îi iubesc, mă confrunt clipă de clipă cu răul din mine, cu demisiile şi strîmbătăţile mele, cu limite inconturnabile şi speranţe utopice, cu eşecuri, iluzii şi rătăciri. Nu ştiu să-mi domin vîrsta şi şubrezelile, n-am vocaţia opţiunii radicale, n-am învăţat, în 60 de ani de viaţă, să-mi administrez singurătatea, deşi trăiesc, de mult, sub seducţia ei. În plus, am aerul că aş avea ceva de spus, că am soluţii. Mi se cere, adesea, un discurs edificator, pe care mă căznesc să-l asum, stingherit, trăgînd cu ochiul la ghiara imposturii. N-am decît o încurajare: un pasaj din prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni (7, 29-31). Se spune acolo că temporalitatea, adică mediul natural al vieţii noastre, nu (mai) îngăduie afecte şi împliniri stabile: trebuie să te bucuri ca şi cum nu te-ai bucura, să plîngi ca şi cum n-ai plînge, să ai ca şi cînd n-ai avea. Atît ni se permite (şi nu e puţin lucru): să fim fericiţi ca şi cum n-am fi, şi să fim nefericiţi ca şi cum am fi fericiţi. În acest „ca şi cum“ şi în acest „ca şi cum nu“ stă un început de aşezare sufletească, de calm interior. Mai mult nu se poate aştepta de la nimeni…
Scrisoare a Părintelui Sofronie Saharov către o doamnă din Cipru
Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa călugărească şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale. Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nicio persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele. Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări. Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere. De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste. Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi. Arhimandritul Sofronie Saharov Mănăstirea Essex, Anglia, 1984
Hramul Parohiei din Ulm
Duminică, 29 iunie a.c., Parohia Ortodoxă Română „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” Ulm şi-a sărbătorit hramul. Bucuria duhovnicească a praznicului a fost sporită de prezenţa în mijlocul credincioşilor a chiriarhului locului, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Serafim, care a săvârşit Sfânta Liturghie împreună cu un sobor de preoţi format din Preacucernicii Preoţi: Sebastian Suciu (Bonn), Ciprian Suciu (paroh) şi Lică Borşan (Sânpetru-Braşov) şi diaconul Dumitru Dura. În cuvântul de învăţătură Înaltpreasfinţia Sa a tâlcuit Evanghelia zilei, Duminica a treia după Rusalii, care vorbeşte despre Pronia divină sau grija lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa şi îndeosebi faţă de om, cununa creaţiei. Mântuitorul ne îndeamnă să nu ne facem griji cu privire cele necesare vieţii: hrană, îmbrăcăminte…, ci să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, adică să împlinim voia Lui, punând pe primul plan în viaţă credinţa, rugăciunea, străduinţa de face bine semenilor noştri şi astfel toate celelalte le vom primi ca dar de la El. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să muncim ca să ne câştigăm pâinea cea de toate zilele pentru că tot Scriptura zice: „ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara” (Ps. 103, 24), ci să nu ne împovărăm viaţa cu griji care ne tulbură inima. Orice lucru, orice gând care ne tulbură sufletul nu este de la Dumnezeu, ci de la cel rău. De aceea orice durere, orice necaz trebuie puse înaintea lui Dumnezeu în rugăciune cu credinţa că El le lucrează pe toate spre binele celor ce-L iubesc pe El (cf. Romani 8, 28). Numai aşa ne putem păstra mereu calmul şi echilibrul sufletesc. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ca şi toţi Sfinţii n-au avut deloc o viaţă uşoară, dar au biruit greutăţile şi răutăţile vieţii prin credinţă şi prin rugăciune. La momentul potrivit din cadrul Sf. Liturghii foarte mulţi copii şi credincioşi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. La sfârşitul Liturghiei, a vorbit cu multă sensibilitate duhovnicească PC Părinte Sebastian Suciu din Bonn care a împlinit la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru si Pavel 15 ani de preoţie. P.C. Sa va păstorii de acum înainte pe credincioşii din Ulm. Împreună cu P.C. Sa au venit de la Bonn mai mulţi credincioşi. În continuare, P.C. Părinte Ciprian Suciu, care în ultimii doi ani a slujit la Ulm împreună cu P.C. Părinte Florin Chelemen, a mulţumit IPS Părinte Mitropolit Serafim pentru slujirea şi cuvântul duhovnicesc. Şi-a luat apoi rămas bun de la credincioşii din Ulm, mulţumindu-le pentru dragostea cu care l-au înconjurat. La hramul parohiei a fost prezent şi D-l Consul General Mihai Botorog de la Consulatul General Român din Bonn, care a adresat credincioşilor un cuvânt de încurajare. Sărbătoarea a continuat cu o agapă la care au participat toţi cei prezenţi. Parohia din Ulm a fost înfiinţată cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Serafim de către P.C. Părinte Florin Chelemen în urmă cu 19 ani. Ulm este un oraș universitar situat pe Dunăre, la sud de regiunea muntoasă Schwäbische Alb în landul Baden-Württemberg. Oraşul Ulm este cunoscut mai ales prin biserica construită în stilul gotic; turnul bisericii are o înălțime de 161,53 m, fiind cel mai înalt turn de biserică din lume. Ulm împreună Neu-Ulm are o populaţie de cca. 175.000 de locuitori. Sursa: http://www.mitropolia-ro.de/index.php/arhiva-stirilor/422-hramul-parohiei-din-ulm
Hramul Parohiei -29 iunie 2014
Parohia ortodoxă română din Ulm
Parohia ortodoxă română din Ulm (Weihungstrasse 26, 89079 Wiblingen) a fost înfiinţată cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Serafim de către P.C. Părinte Florin Chelemen în urmă cu 19 ani. Alături de părintele Florin Chelemen, în ultimii doi ani a slujit părintele Ciprian Suciu.Duminică, 29 iunie 2014, Parohia Ortodoxă Română „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” Ulm şi-a sărbătorit hramul. Cu această ocazie, IPS Dr. Serafim Joantă l-a prezentat credincioşilor pe noul preot paroh, Părintele Sebastian Suciu. Părintele Sebastian Suciu s-a născut în localitatea Sf. Gheorghe, judeţul Covasna, la 24 mai 1975. A absolvit Facultatea de Teologie şi ciclul de studii teologice aprofundate de la Sibiu, promoţia 1997. Este căsătorit cu Maria Natalia şi au patru copii. A fost hirotonisit preot în anul 1999 de către I.P.S Andrei. Înainte de sosirea sa la Ulm, părintele Sebastian Suciu a slujit ca preot paroh al bisericii ortodoxe româneşti din Bonn, iar mai înainte de aceasta, în România, a fost preot la Târnăveni şi Braşov.